Istoria monedei in Romania

Urmele antichitatii Povestea banilor folositi de stramosii nostri începe în Antichitate. Chiar înainte de aparitia monedei, rolul acesteia era îndeplinit de vârfuri de sageti, utilizate spre sfârsitul epocii bronzului pentru schimburile comerciale.

Cea mai veche emisiune de monede cunoscuta pe teritoriul României a fost pusa în circulatie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre drahma de argint, emisa de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare – stema respectivului polis.
Si celelalte orase pontice grecesti – Tomis, Callatis, Dionysopolis – au batut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulatie, în secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur si tetradrahme de argint.
Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emisi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon si de Lysimach, pentru ca, mai târziu, sa înceapa sa emita monede proprii. În secolul I Î.Hr. se bat vestitii kosoni de aur. În toata aceasta perioada, în Dacia au patruns si monedele romane, în special denarul republican, iar dupa cucerirea romana, moneda oficiala a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continua sa foloseasca monedele Imperiului Roman si dupa retragerea aureliana din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spatiul românesc, circulând secole de-a rândul.

Primele monede românesti Dupa întemeierea celor doua Tari Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice si cu simboluri ale suveranitatii lor.
În Tara Româneasca, primele monede (ducati si dinari de argint si bani – moneda divizionara) sunt batute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema tarii, acvila cruciata. Câtiva ani mai târziu, Petru Musat, domnul Moldovei, face acelasi lucru, punând în circulatie grosi de argint.
Pâna în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat sa bata fara întrerupere monede. Mircea cel Batrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata darilor în patru feluri de monede: ducati, fertuni, bani si perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgaresti si sârbesti, care circulau în epoca respectiva. În secolele urmatoare, monetariile din Moldova si din Tara Româneasca au functionat cu mari întreruperi.
Despot Voda a batut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune ca metalul destinat acestor bani a fost obtinut din topirea candelelor si a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt si monedele de arama batute, între 1572 si 1574, de Ion Voda cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate moneda la Suceava, în „banaria” care exista acolo. în Tara Româneasca, monetaria se numea „hereghie”.
Si în Transilvania s-au emis monede, în special ducati de aur si taleri, precum si moneda divizionara de arama.
De-a lungul timpului, în Tarile Române au circulat si o multime de monede straine, dintre care mai importante sunt talerii turcesti, rusesti sau „nemtesti”, galbenii unguresti, austrieci sau „tataresti”, zlotii unguresti si turcesti, carboavele rusesti, zechinii (techinii) venetieni etc. Unele monede aveau nume interesante: silingii suedezi erau numiti „salai”, iar o moneda turceasca se numea „megidia”. în veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede straine.

Aparitia „leului” Spre sfârsitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântarind peste 25 de grame) care au patruns si au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.

Este vorba despre talerul – olandez „towenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul sau aparea figura unui leu rampant (ridicat în doua labe). Aceasta moneda a circulat pâna pe la 1750 si a intrat atât de bine în constiinta colectiva a românilor, încât a devenit o moneda de referinta. Chiar si dupa disparitia leului din circulatie, preturile au continuat sa fie calculate în aceasta moneda pâna la 1867, când aveau sa fie batuti primii lei românesti.  Monedele care aveau sa-l coste capul pe Brâncoveanu
Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur si din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele sau latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – si erau practic niste medalii, nefiind destinate circulatiei efective. Turcii au fost extrem de iritati de acest gest, care avea sa constituie, putin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totusi ca nu faptul de a fi batut moneda i-a deranjat, ci existenta efigiei domnesti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmana, nu-si putea pune chipul pe bani.
Între 1771-1774, în Moldova si în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor doua principate, alaturate sub o singura coroana princiara. Ele fusesera batute si puse în circulatie de rusi, la initiativa împaratesei Ecaterina cea Mare.  Pe vremea când românii aveau sfanti Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupatiei ruse în cele doua Principate (1829-1834), au încercat sa rezolve si problema monetara.
S-a stabilit ca monedele de circulatie în Tarile Române sa fie galbenul austriac (din aur) si sfantul de argint. Acesta din urma (în germana i se spunea „zwanziger”) a ramas în amintirea noastra doar în expresia „nu mai am nici un sfant!”. El valora 20 de creitari („kreutzer”). În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat sa circule nestingherite, iar preturile sa fie socotite în… lei! Turcii si rusii se opuneau ca Tarile Române sa aiba moneda proprii. Mihail Sturdza si Barbu Stirbei au dorit sa bata moneda, dar intentia lor nu a putut fi materializata.
Circulatia haotica a monedelor straine si frumoasa fictiune a leului sunt zugravite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, calator prin Tara Româneasca în anii 1853 si 1855. El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut gasi, cu toate cercetarile facute, nici un leu în circulatie si n-am vazut o para decât o singura data. Zarafii pastreaza leii si paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe niste curiozitati decât pentru schimb. Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adapost, si pe ei si pe populatia din Principate, de operatiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a facut pe acesti argintari sireti sa realizeze unul dintre dezideratele anumitor economisti. Din nefericire, ei exploateaza acest procedeu în profitul lor cu o lacomie atât de mare, încât l-au facut sa devina o calamitate publica”.  Cuza si monedele care nu au circulat niciodata
Înca din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însarcinat pe consulul francez la Iasi, Victor Place, sa negocieze baterea unor monede românesti la monetaria din Paris. Acestea urmau sa se numeasca „români”. Un român ar fi cântarit 5 grame de argint si ar fi fost împartit în 100 de „sutimi”, ca moneda divizionara. Ion Heliade Radulescu a propus numele de „romanat”, dupa modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a batut totusi o moneda de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, dupa ce Cuza a impus regimul sau autoritar, chestiunea a fost reluata si s-au batut câteva monede de proba. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului si inscriptia „Alecsandru Ioan I”. Însa ele nu au fost puse în circulatie niciodata. O astfel de moneda poate fi vazuta la Muzeul National de Istorie a României din Bucuresti.