BANCNOTE DE VANZARE

BANCNOTE DE VANZARE
BANCNOTE DE VANZARE - Magazin online vanzari bancnote

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Pentru achizitie de bancnote romanesti si straine accesati www.magazinuldebancnote.ro
Istoria leului

Aparitia leului Spre sfârsitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântarind peste 25 de grame) care au patruns si au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.
       Este vorba despre talerul – olandez „towenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul sau aparea figura unui leu rampant (ridicat în doua labe). Aceasta moneda a circulat pâna pe la 1750 si a intrat atât de bine în constiinta colectiva a românilor, încât a devenit o moneda de referinta. Chiar si dupa disparitia leului din circulatie, preturile au continuat sa fie calculate în aceasta moneda pâna la 1867, când aveau sa fie batuti primii lei românesti.        Emiterea unei monede nationale a fost una dintre primele masuri pe care le-a luat regele Carol I imediat dupa instalarea sa pe tron, pentru ca leul românesc a avut, înca de la început, în afara de rolul economic evident, valoarea unui simbol. Proiectul punerii în circulatie a unei monede românesti, care sa înlocuiasca amalgamul banilor straini care circulau pe teritoriul tarii noastre, s-a lovit de la început de opozitia încapatânata a Austriei si a Imperiului Otoman. Acesta din urma, dupa ce contestase dreptul României de a bate moneda proprie, a sfârsit prin a accepta aceasta idee, dar a pus conditia ca pe leii românesti de aur si de argint sa apara si un simbol otoman.
      Legea monetara adoptata la 22 aprilie 1867 instituia leul ca moneda nationala, egal cu 100 de bani (moneda divizionara). Un leu românesc cântarea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.
       Pentru a ocoli pretentiile turcilor, au fost puse în circulatie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 si 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz si au fost batute la doua monetarii din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede românesti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucati). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peles, iar altele au fost daruite parlamentarilor, ministrilor, unor diplomati straini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen si unor capete încoronate din Europa.       Efigii regale
La 3 martie 1870, se înfiinteaza la Bucuresti Monetaria Statului, care bate, în acelasi an, moneda de argint de un leu si pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulatie acesti bani, guvernul român „a ignorat complet pretentia otomana’ care se referea la existenta pe monede a unui însemn al suveranitatii turcesti. În anii urmatori, sistemul monetar românesc avea sa fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numita „dupca”, în Moldova, si „bancuta”, în Muntenia) si cele de doi si, respectiv, de cinci lei.
Prezenta efigiei suveranului pe monede este plina de semnificatii. Prima moneda româneasca cu efigia lui Carol I este polul de aur din 1868, când domnul apare tânar, fara barba. Mai târziu, dupa 1879, gravorul Kullrich a realizat niste efigii foarte reusite, devenite clasice si care s-au perpetuat pe unele monede pâna în 1901 (cea de cinci lei). Suveranul are un aer maiestuos si hotarât. Spre sfârsitul secolului, Carol I este înfatisat mai în vârsta de catre gravorul Anton Scharff, iar dupa 1910, în efigiile realizate de Tasset, suveranul apare batrân, impunând respect, dupa o domnie neîntrerupta de peste patru decenii.

       Daca monedele divizionare de bronz (banii) vor cunoaste unele modificari ale dimensiunii si ale greutatii lor, leii de argint au ramas neschimbati, în cazul lor, variind numai gravurile de pe avers si de pe revers. În 1906, cu ocazia sarbatoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s-au batut monede de unu si de cinci tei, având pe o parte chipul sau din tinerete – asa cum arata la venirea în tara, iar pe cealalta parte, efigia regelui încarcat de ani. Cu aceasta ocazie, au mai fost puse în circulatie si monede de aur cu valoarea de 12½, 20, 25, 50 si 100 de lei.
      Schimbarea de statut a României si aspiratiile sale nationale se reflecta si în legenda care înconjura efigia suveranului. Moneda de aur de 20 de lei din 1868, este prima si singura unde Carol este numit „domnul românilor”. Aceasta titulatura a suparat, în special, Austro-Ungaria si Rusia, pentru ca a fost interpretata ca o veleitate de a deveni domn al tuturor românilor, deci si al celor din Transilvania si din Basarabia. Pe monedele ulterioare, efigia suveranului apare însotita de legenda „Carol I, domnul României” si, dupa 1881, „Carol I, rege al României”. Prin greutatea, dimensiunile si puritatea argintului, leii românesti erau similari cu monedele Uniunii Monetare Latine (Franta, Italia, Elvetia si Belgia), la care tara noastra s-a alaturat de facto.
      A fost epoca cea mai europeana si mai prestigioasa a leului românesc, care a ramas o moneda stabila si puternica pâna la primul razboi mondial.
      „Mitita roade ruble”
       Din dorinta edificarii unei monede nationale sanatoase, statul român s-a lovit de problema monedelor straine, care înca mai circulau pe teritoriul tarii. În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finante, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anuntând totodata ca, începând cu data de 1 decembrie a aceluiasi an, monedele straine „nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un pret”. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele rusesti (o rubla de argint = 3,70 lei), sfantii austrieci si icusarii turcesti. Problema a fost pentru moment rezolvata, dar razboiul pentru independenta o va readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele rusesti imperiale au traversat teritoriile românesti, ci si banii lor, aruncati pe piata cu un curs mai mare decât cel real (o rubla valora acum patru lei). Din cauza acestei adevarate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piata, situatie care ameninta sa se perpetueze si dupa razboi. A fost nevoie de masura energica a ministrului de finante Dimitrie Sturdza. în 1879, cei care aveau economii în ruble au avut un mare soc la un moment dat, când s-a anuntat devalorizarea brusca a rublei fata de leu, revenindu-se la cursul normal: o rubla = 3,70 lei. Totodata, copeicile (moneda divizionara ruseasca) si-au pierdut cursul legal. Pagubitii s-au razbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul finantelor „Mitita roade ruble”. Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obtinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei.        Primele însemne monetare de hârtie sunt biletele ipotecare, emise conform legii din 12 iunie 1877, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei si 500 lei, de catre Ministerul de Finante, pentru a obtine fondurile necesare sustinerii financiare a Razboiului de Independenta.
       La 1 aprilie 1880, este înfiintata Banca Nationala a României, fiind singura abilitata sa emita moneda de metal si hârtie. Ctitorul institutiei este Eugeniu Carada, iar primul guvernator a fost Ion Câmpineanu, ministru de finante la data întemeierii acesteia. Principalele functii ale BNR constau în emiterea de bancnote si în reglementarea creditului. Palatul Bancii Nationale, în care functioneaza si în prezent (partea veche), a fost construit pe strada Lipscani, între 1884 si 1889, dupa planurile arhitectilor francezi Albert Galleron (cel care a proiectat si Ateneul Român) si Cassien Bemard, cu sprijinul arhitectilor români Nicolae Cerchez si E. Baicoianu
       Printr-o lege din 1900 s-a autorizat si emiterea de piese de nichel, cu valoarea nominala de 5, 10 si 20 bani, batute la monetaria Bruxelles. În 1906, s-au batut o serie de monede de aur, cu valorile nominale de 12,5 lei, 20 lei, 25 lei, 50 lei si 100 lei, aniversând cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci si de romani (ilustrând apartenenta la latinitatea europeana si idealul vechii Dacii). Elementul de siguranta era filigranul cu efigia împaratului Traian. Acestea au fost primele bancnote românesti. Dupa 1880, BNR a aplicat un supratipar rosu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 si distruse prin ardere.
      Dupa Primul Razboi Mondial, leul românesc intra pe panta inflatiei datorita distrugerii economiei românesti în razboi si a preschimbarii banilor straini (coroane austro-ungare, ruble rusesti) din teritoriile nou dobândite, precum si a banilor de ocupatie emisi de armata germana.
      Inflatia continua într-un ritm moderat în perioada interbelica si în cea a celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Intrarea Armatei Rosii pe teritoriul tarii, în 1944, aduce cu sine si impunerea catre populatie a acceptarii leului de ocupatie rusesc. Obligarea României la plata a uriase despagubiri de razboi duce inflatia la rate astronomice în 1946 si, mai ales, în 1947. În 1946 este emisa moneda de 100.000 lei, iar la 25 iunie 1947 este emisa bancnota de 5.000.000 lei, acestea fiind însemnele monetare cu cel mai mare nominal din istoria României.
       În 1947, se face denominarea, la un raport de 1 leu nou la 20.000 lei vechi. Reevaluarea este realizata de regimul comunist fara vreo avertizare prealabila si fara posibilitatea de a schimba mai mult decât o suma fixa din moneda veche. Acest lucru a fost facut pentru a nu permite persoanelor din clasa mijlocie si cea de sus sa pastreze o mare parte din venituri dupa nationalizare pentru a le folosi la rezistenta împotriva colectivizarii si a instalarii definitive a comunismului în România. La vremea introducerii paritatea leu-dolar era de 150 de lei pentru 1 dolar.
       În 1952 se face reforma monetara, la un raport de 1 leu nou = 20 lei vechi. Spre deosebire de denominarea precedenta, diferite rate de schimb au fost utilizate pentru diferite modalitati de schimb (bani lichizi, depozite bancare, datorii etc). Aceste paritati variau între 20 si 400 de lei vechi pentru 1 leu nou.
       Niciun avertisment premergator nu a fost dat nici de data aceasta. Toate aceste bancnote au cunoscut doua tipuri: cu serie si numar de culoare albastra (tiparite în România) si cu serie si numar de culoare rosie (tiparite în Cehoslovacia).În 1966 se emit monede si bancnote cu noua denumire a statului: Republica Socialista România, acestea ramânând în circulatie pâna dupa Revolutia româna din 1989.
       Bancnotele din emisiunea 1991-1994 au aparut, în ordine: bancnotele de 500 lei (1991 - doua emisiuni), 1.000 lei (1991), 5.000 lei (1991), 200 lei (1992), 500 lei (1992 - doua filigrane), 1.000 lei (1993), 5.000 lei (1993) si 10.000 lei (1994). Bancnota de 500 lei are doua variante diferite, prima din 1991 si a doua din 1992. Bancnotele de 1.000 lei si 5.000 lei au doua variante asemanatoare, prima din 1991 (fara stema) si a doua din 1993 (cu stema). Bancnotele din emisiunea 1996-2000. Au aparut, în ordine, bancnotele de 50.000 lei (1996), 1.000 lei (1998), 5.000 lei (1998), 100.000 lei (1998), 10.000 lei (1999) si 50.000 lei (2000). Bancnota de 50.000 lei a avut doua variante asemanatoare (1996 si 2000 - difera vioara de lânga portretul lui George Enescu, ca element de siguranta).
       În 1999 a fost emisa si o bancnota de 2.000 lei, care a avut un caracter mai degraba aniversar, fiind lansata cu ocazia eclipsei totale de soare din 11 august 1999, vizibila de pe o suprafata destul de mare din teritoriul României. Bancnota a fost realizata pe suport de plastic (polimer), metoda folosita la toate emisiunile din perioada urmatoare.
       Al patrulea leu (RON) - aflat în circulatie, în prezent Leul românesc nou (codul ISO 4217: RON) este noua unitate monetara a României. La data de 1 iulie 2005, leul românesc a pierdut ultimele 4 zerouri, prin denominare (reevaluare) la rata de 1 leu nou (simbol bancar: RON) pentru 10.000 lei “vechi” (simbol bancar: ROL). De la 1 iulie 2005 sunt în circulatie urmatoarele bancnote si monede: monede: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani bancnote: 1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 lei, 100 lei, 200 lei (emisa în 2006), 500 lei În plus, pâna la 31 decembrie 2006 au circulat în paralel si vechile însemne monetare, emise în perioada 2000-2003: monede: 100 lei (1 ban); 500 lei (5 bani); 1.000 lei (10 bani); 5.000 lei (50 bani) bancnote: 10.000 lei (1 leu); 50.000 lei (5 lei); 100.000 lei (10 lei); 500.000 lei (50 lei); 1.000.000 lei (100 lei).
Istoria monedei in Romania

Urmele antichitatii Povestea banilor folositi de stramosii nostri începe în Antichitate. Chiar înainte de aparitia monedei, rolul acesteia era îndeplinit de vârfuri de sageti, utilizate spre sfârsitul epocii bronzului pentru schimburile comerciale.
Cea mai veche emisiune de monede cunoscuta pe teritoriul României a fost pusa în circulatie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre drahma de argint, emisa de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare – stema respectivului polis.
Si celelalte orase pontice grecesti – Tomis, Callatis, Dionysopolis – au batut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulatie, în secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur si tetradrahme de argint.
Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emisi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon si de Lysimach, pentru ca, mai târziu, sa înceapa sa emita monede proprii. În secolul I Î.Hr. se bat vestitii kosoni de aur. În toata aceasta perioada, în Dacia au patruns si monedele romane, în special denarul republican, iar dupa cucerirea romana, moneda oficiala a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continua sa foloseasca monedele Imperiului Roman si dupa retragerea aureliana din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spatiul românesc, circulând secole de-a rândul.

Primele monede românesti Dupa întemeierea celor doua Tari Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice si cu simboluri ale suveranitatii lor.
În Tara Româneasca, primele monede (ducati si dinari de argint si bani – moneda divizionara) sunt batute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema tarii, acvila cruciata. Câtiva ani mai târziu, Petru Musat, domnul Moldovei, face acelasi lucru, punând în circulatie grosi de argint.
Pâna în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat sa bata fara întrerupere monede. Mircea cel Batrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata darilor în patru feluri de monede: ducati, fertuni, bani si perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgaresti si sârbesti, care circulau în epoca respectiva. În secolele urmatoare, monetariile din Moldova si din Tara Româneasca au functionat cu mari întreruperi.
Despot Voda a batut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune ca metalul destinat acestor bani a fost obtinut din topirea candelelor si a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt si monedele de arama batute, între 1572 si 1574, de Ion Voda cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate moneda la Suceava, în „banaria” care exista acolo. în Tara Româneasca, monetaria se numea „hereghie”.
Si în Transilvania s-au emis monede, în special ducati de aur si taleri, precum si moneda divizionara de arama.
De-a lungul timpului, în Tarile Române au circulat si o multime de monede straine, dintre care mai importante sunt talerii turcesti, rusesti sau „nemtesti”, galbenii unguresti, austrieci sau „tataresti”, zlotii unguresti si turcesti, carboavele rusesti, zechinii (techinii) venetieni etc. Unele monede aveau nume interesante: silingii suedezi erau numiti „salai”, iar o moneda turceasca se numea „megidia”. în veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede straine.

Aparitia „leului” Spre sfârsitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântarind peste 25 de grame) care au patruns si au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.
Este vorba despre talerul – olandez „towenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul sau aparea figura unui leu rampant (ridicat în doua labe). Aceasta moneda a circulat pâna pe la 1750 si a intrat atât de bine în constiinta colectiva a românilor, încât a devenit o moneda de referinta. Chiar si dupa disparitia leului din circulatie, preturile au continuat sa fie calculate în aceasta moneda pâna la 1867, când aveau sa fie batuti primii lei românesti.  Monedele care aveau sa-l coste capul pe Brâncoveanu
Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur si din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele sau latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – si erau practic niste medalii, nefiind destinate circulatiei efective. Turcii au fost extrem de iritati de acest gest, care avea sa constituie, putin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totusi ca nu faptul de a fi batut moneda i-a deranjat, ci existenta efigiei domnesti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmana, nu-si putea pune chipul pe bani.
Între 1771-1774, în Moldova si în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor doua principate, alaturate sub o singura coroana princiara. Ele fusesera batute si puse în circulatie de rusi, la initiativa împaratesei Ecaterina cea Mare.  Pe vremea când românii aveau sfanti Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupatiei ruse în cele doua Principate (1829-1834), au încercat sa rezolve si problema monetara.
S-a stabilit ca monedele de circulatie în Tarile Române sa fie galbenul austriac (din aur) si sfantul de argint. Acesta din urma (în germana i se spunea „zwanziger”) a ramas în amintirea noastra doar în expresia „nu mai am nici un sfant!”. El valora 20 de creitari („kreutzer”). În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat sa circule nestingherite, iar preturile sa fie socotite în… lei! Turcii si rusii se opuneau ca Tarile Române sa aiba moneda proprii. Mihail Sturdza si Barbu Stirbei au dorit sa bata moneda, dar intentia lor nu a putut fi materializata.
Circulatia haotica a monedelor straine si frumoasa fictiune a leului sunt zugravite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, calator prin Tara Româneasca în anii 1853 si 1855. El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut gasi, cu toate cercetarile facute, nici un leu în circulatie si n-am vazut o para decât o singura data. Zarafii pastreaza leii si paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe niste curiozitati decât pentru schimb. Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adapost, si pe ei si pe populatia din Principate, de operatiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a facut pe acesti argintari sireti sa realizeze unul dintre dezideratele anumitor economisti. Din nefericire, ei exploateaza acest procedeu în profitul lor cu o lacomie atât de mare, încât l-au facut sa devina o calamitate publica”.  Cuza si monedele care nu au circulat niciodata
Înca din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însarcinat pe consulul francez la Iasi, Victor Place, sa negocieze baterea unor monede românesti la monetaria din Paris. Acestea urmau sa se numeasca „români”. Un român ar fi cântarit 5 grame de argint si ar fi fost împartit în 100 de „sutimi”, ca moneda divizionara. Ion Heliade Radulescu a propus numele de „romanat”, dupa modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a batut totusi o moneda de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, dupa ce Cuza a impus regimul sau autoritar, chestiunea a fost reluata si s-au batut câteva monede de proba. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului si inscriptia „Alecsandru Ioan I”. Însa ele nu au fost puse în circulatie niciodata. O astfel de moneda poate fi vazuta la Muzeul National de Istorie a României din Bucuresti.